Clopotnița, de Ion Druță

Un profesor cu studii superioare, cu o inimă bolnavă de viață pe care o duce împovărată de ploile năprasnice și de glodurile lipicioase ale Căprianei. Un om cu sufletul zbuciumat de grijile Clopotniței lui Ștefan cel Mare și de tot ce înseamnă istorie. O ființă cu miros de gutui în suflet și cu doi ochi căprui aproape negri în inima lui sacrificată pentru tot ce e frumos, pentru dreptate, pentru cei 20 de apostoli ai săi, pentru pădurile Bucovinei, pentru cele două gări, care îl cheamă și se ceartă între ele pentru a-l căpăta.

Acel sac de cartofi ce nu l-a lăsat să schimbe voia destinului aducându-l în zori de zi la Căpriana. La tot ce avea el mai scump: la grădina cu gutui, la omul cu palmele numai noduri, dar care știa să plămădească acea aromă de amară a dragostei sale, la țigăncușa cu ochi frumoși, la cântecul lelei Arghira, la cei 20 de apostoli ai săi ce nu au mai însușit Revoluția Franceză cu faimoasa cădere a Bastiliei, la dealul Clopotniței, deși împânzită de cenușă, la hronicul mult râvnit, la istoria neamului său.

Întors la acel ”te iubesc”, șoptit după patru ani de căsnicie pe dealul Clopotniței în timp ce aceasta îmbrăca haină nouă de scânduri bătute în cuie. Horia Holban – un copac înalt cu voință puternică, având câte un ram pentru fiecare grijă a satului și prin care trece odată cu aroma de gutui și mândria bucovineană. Un om pentru care gura beciului din curtea școlii, cu umbrele ce ies de acolo înseamnă mult. O inimă ce a putut fi alinată doar de glasul clopoțel al Mariei Moscalu.

Din romanul ”Clopotnița” de Ion Druță  

Ulița copilăriei, Ionel Teodoreanu

Săptămâna asta, frigul ne ascunde pașii pe drumuri cât mai scurte spre căldura de acasă, spre focul de la gura sobei, spre amintiri, spre ulița copilăriei.

E o umilă și neștiută uliță de margine de târg. Nu răsfață ochiul cu mlădieri de râu gătite-n salturi de verdeață și nici nu ispitește pasul cu caldarâmul sonor. E firavă și goală: e numai pământ și pietre. Ea se slujește singură. Își toarnă apă de ploaie prin uluce, își potrivește părul cu vrăbii și chipul ei firesc e.

Cu aburi de ger în păr și rotocoale calde în cești, ne lăsăm furați de amintirea vacanțelor de vară, fără griji, cu vise și zumzăit vesel.

O adiere de vânt izbucnită fără veste, ca un joc de ape din pământ, înfioră gleznele Ioanei; îi înflori mirat rochia albastră, golindu-i până peste genunchi tulpinele vii ale picioarelor și-i întortoche luminos șuvițele aurii ca pe o boabă mare de polen într-o roire de bondari.

Am coborât cu ochii minții în grădina albită de zarzări, am simțit răcoarea ce curgea pe prundul stelelor și am adunat în palmă lacrimile zorilor.

Cu un avânt în care toate izvoarele copilăriei, slobode, se dezlănțuiră, Ștefănel sări pe bancă, își cufundă fața între crengi și, cuprinzând-o cu amândouă mâinile pe cea mai plină, o strânse așa de tare, o sărută atât de aprig…încât zarzărul începu să plângă, albindu-i părul, obrajii, hainele și banca…

Cartea Pe ulițele copilăriei, de Ionel Teodoreanu, am citit-o dintr-o suflare, într-o oră, dar am rămas cu emoții intense care au durat zile întregi, purtându-mă cu gândul la ulițele copilăriei mele.      

Ziua când au dispărut porumbeii, Sofi Oksanen

Rosalie, buna și blânda Rosalie, se odihnea sub pământul acoperit de iarbă. Gâtul ei alb, dinții ei ca șiragul de perle, râsul ei de femeie îndrăgostită, dispăruseră toate într-o clipă de furie. Luase totul cu ea în mâinile ei firave și lăsase în urmă lacrimi, întrebări fără răspuns și o inimă pustiită.

Roland știa că nimic nu va mai fi cum a fost. Prins mereu între extreme, înfierbântat de alergări, căutări și emoții, nu mai înțelegea nici el ce simte inima și ce vrea rațiunea. Tânăr, înalt, frumos și decis, își pune emoțiile, rațiunea și forța brațelor puternice în slujba principiilor în care credea. Luptă pentru independența Estoniei și se ascunde de vărul său, Edgar, un tânăr fără scrupule, cu ochi de vultur, gata oricând să cadă la picioarele celor care fac regulile numai pentru a-și acoperi secretele și pentru a trage foloase. 

Plăpând, bolnăvicios și fricos, Edgar lucrează pentru nemți pentru a trece de partea bolșevicilor după ”eliberarea” Estoniei. Își ignoră soția și încâlcește destinele celor care au intrat în viața lui.

Roland, Rosalie, Juudit și Edgar: patru personaje principale prin care autoarea desenează tabloul Estoniei de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Ziua când au dispărut porumbeii de Sofi Oksanen, este un roman despre istorie și iubire în timp de război. Este o poveste emoționantă despre ocupație, rezistență și spionaj, petrecută într-o Estonie devastată de război, foame și trădări. 

Citind-o, nu poți să nu simți furia trădării; dezgustul lașității; compasiune pentru Juudit, femeia căreia i s-a luat iubirea, copilul, rațiunea, dreptul la o viață normală; gustul amar lăsat de tartinele cu șprot mâncate de Edgar în timp ce lucra la marea lui operă de denigrare a nemților; nădușeala care îl trecea când se transforma în sluga umilă a bolșevicilor; entuziasmul energic al tinerilor estonieni care vroiau să-și obțină independența și dreptul de a trăi liberi în țara lor.

O carte plină de emoții desenate de cea care a mai scris ”Vacile lui Stalin” și ”Purificare”, roman decernat cu numeroase premii internaționale de prestigiu.    

”Noaptea de Sânziene”, Mircea Eliade

Ștefan Viziru știa – odată ce va găsi acea mașină care a adus-o pe Ileana în noapte în pădure – va dezlega toate enigmele și va înțelege.

Credea – când va afla cine-i doamna Zissu – toate frământările lui vor înceta. Cunoscuse pe toți bărbații care au iubit-o. Credea că trebuia să fie și el pe lista ei.

Încerca – să iubească două femei în același timp, căutându-le fugind de ele. Atunci încă nu aflase că doar sfinții pot iubi mai multe persoane odată.

O ”furase” pe Ioana de la alt bărbat și o chinuia iubind-o fugind în alt timp, în camera lui secretă ca să picteze fără a avea habar cum se face.

O îndrăgise pe Ileana și o căuta de câteva ori pe an ca să-i oprească răsuflarea, să-i oprească timpul în loc și să o lase înecată în așteptări.

Vroia – să iasă din Timp și din Istorie, să trăiască într-o altă dimensiune și asta îl usca mai tare decât țigările pe care le fuma în neștire până se umplea camera de o ceață densă, lăptoasă.

Fugise pe front ca să o piardă pe Ileana și să o găsească din nou.

Murise când își află soția și fiul îngropați în mormane de ciment aruncate în aer de păsările de metal ce coborau fără milă din cer.

A înghețat în timp și a uitat să îmbătrânească.

A aflat totul abia când a găsit-o pe ea în marginea unei păduri, în acea mașină de unde a pornit totul. Știa că mai e puțin timp până la miezul nopții. Știa că o iubea, că în acea noapte de Sânziene, la 12 ani de când a văzut-o prima dată, va înceta totul pentru a începe o nouă Istorie,  în alt Timp, în altă Viață.

Pe Mircea Eliade îl citesc ori de câte ori vreau să evadez. Când vreau să mă ascund de lumea mea, citesc Eliade. N-am înțeles niciodată de ce îmi place. E plin de misticism, obsedat de conceptul Morții și al Timpului. În căutarea Veșniciei și a Beatitudinii, Eliade reușește să-mi zdruncine neuronii, amintirile, simțurile, dorințele pentru că ”toți suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi”.

”Noaptea de Sânziene” a ajuns pe lista mea după ce am citit întâmplător un fragment din carte: ” Te-am iubit aşa cum m-ai iubit şi tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înţeleg ce fac, fără să înţeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiţi să ne iubim fără să ne iubim, de ce am fost ursiţi să ne căutăm fără să ne întâlnim...”