Un profesor
cu studii superioare, cu o inimă bolnavă de viață pe care o duce împovărată de
ploile năprasnice și de glodurile lipicioase ale Căprianei. Un om cu sufletul
zbuciumat de grijile Clopotniței lui Ștefan cel Mare și de tot ce înseamnă
istorie. O ființă cu miros de gutui în suflet și cu doi ochi căprui aproape
negri în inima lui sacrificată pentru tot ce e frumos, pentru dreptate, pentru
cei 20 de apostoli ai săi, pentru pădurile Bucovinei, pentru cele două gări,
care îl cheamă și se ceartă între ele pentru a-l căpăta.
Acel sac de cartofi ce nu l-a lăsat să schimbe voia
destinului aducându-l în zori de zi la Căpriana. La tot ce avea el mai scump:
la grădina cu gutui, la omul cu palmele numai noduri, dar care știa să
plămădească acea aromă de amară a dragostei sale, la țigăncușa cu ochi frumoși,
la cântecul lelei Arghira, la cei 20 de apostoli ai săi ce nu au mai însușit
Revoluția Franceză cu faimoasa cădere a Bastiliei, la dealul Clopotniței, deși
împânzită de cenușă, la hronicul mult râvnit, la istoria neamului său.
Întors la acel ”te iubesc”, șoptit după patru ani de
căsnicie pe dealul Clopotniței în timp ce aceasta îmbrăca haină nouă de
scânduri bătute în cuie. Horia Holban – un copac înalt cu voință puternică,
având câte un ram pentru fiecare grijă a satului și prin care trece odată cu
aroma de gutui și mândria bucovineană. Un om pentru care gura beciului din
curtea școlii, cu umbrele ce ies de acolo înseamnă mult. O inimă ce a putut fi
alinată doar de glasul clopoțel al Mariei Moscalu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu