”Noaptea de Sânziene”, Mircea Eliade

Ștefan Viziru știa – odată ce va găsi acea mașină care a adus-o pe Ileana în noapte în pădure – va dezlega toate enigmele și va înțelege.

Credea – când va afla cine-i doamna Zissu – toate frământările lui vor înceta. Cunoscuse pe toți bărbații care au iubit-o. Credea că trebuia să fie și el pe lista ei.

Încerca – să iubească două femei în același timp, căutându-le fugind de ele. Atunci încă nu aflase că doar sfinții pot iubi mai multe persoane odată.

O ”furase” pe Ioana de la alt bărbat și o chinuia iubind-o fugind în alt timp, în camera lui secretă ca să picteze fără a avea habar cum se face.

O îndrăgise pe Ileana și o căuta de câteva ori pe an ca să-i oprească răsuflarea, să-i oprească timpul în loc și să o lase înecată în așteptări.

Vroia – să iasă din Timp și din Istorie, să trăiască într-o altă dimensiune și asta îl usca mai tare decât țigările pe care le fuma în neștire până se umplea camera de o ceață densă, lăptoasă.

Fugise pe front ca să o piardă pe Ileana și să o găsească din nou.

Murise când își află soția și fiul îngropați în mormane de ciment aruncate în aer de păsările de metal ce coborau fără milă din cer.

A înghețat în timp și a uitat să îmbătrânească.

A aflat totul abia când a găsit-o pe ea în marginea unei păduri, în acea mașină de unde a pornit totul. Știa că mai e puțin timp până la miezul nopții. Știa că o iubea, că în acea noapte de Sânziene, la 12 ani de când a văzut-o prima dată, va înceta totul pentru a începe o nouă Istorie,  în alt Timp, în altă Viață.

Pe Mircea Eliade îl citesc ori de câte ori vreau să evadez. Când vreau să mă ascund de lumea mea, citesc Eliade. N-am înțeles niciodată de ce îmi place. E plin de misticism, obsedat de conceptul Morții și al Timpului. În căutarea Veșniciei și a Beatitudinii, Eliade reușește să-mi zdruncine neuronii, amintirile, simțurile, dorințele pentru că ”toți suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi”.

”Noaptea de Sânziene” a ajuns pe lista mea după ce am citit întâmplător un fragment din carte: ” Te-am iubit aşa cum m-ai iubit şi tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înţeleg ce fac, fără să înţeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiţi să ne iubim fără să ne iubim, de ce am fost ursiţi să ne căutăm fără să ne întâlnim...”